Prima oară te-ai îndoit de ochii mei; a doua oară, de sărutările ce ți le-am dat. A 3-a oară te-ai îndoit de visele mele și a 4-a de zâmbetul meu. A 5-a oară te-am șters din amintirea mea pentru că abia mi-ai lăsat o mică cicatrice. Plec! Te las cu îndoielile tale, măsurând adevărul și minciuna; să fie altă gură cea ce va răspunde întrebărilor tale. Pierzi de una singură.
Nu. Nu mai sunt cine eram. Nici pe departe! Nu mai zâmbesc cu aceeași forță, nici nu mă mai arunc în gol, fără teamă, cum făceam pe vremuri. Nu-mi mai pare frumos un apus de soare și nici nu mai cred în acele sărutări „cu frișcă și căpșuni”. Am inima sfărâmată, împrăștiată pe jos, și capul saturat de amintiri și vise. Te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni altcineva. Într-un mod în care nu mă credeam în stare. Și, după atâta timp în care am cerșit o privire de-a ta, trebuie să mă prefac. Să mă prefac că nu te văd, că nu-mi pasă, că nu-mi lipsești. Că ești doar o prietenă, pe care am iubit-o dar pe care timpul m-a făcut să o șterg din mintea mea. Și iată-mă: în fața monitorului fără să mă pot abține din a-ți privi fotografia. Și cred că acum sunt lucrurile așa cum ar fi trebuit să fie de la început, nu? Numindu-te „prietenă” și încercând să umplu golul, pe care l-ai lăsat, cu alte femei. Și-ți spun că sunt bine și că te voi putea uita vreodată… iubito… Dar… cum să te uit?

Crezi că voi putea? Mă îndoiesc!