Legenda orașului Bârlad

Demult, tare demult, în vremuri îndepărtate…
Așa încep, de obicei, poveștile, și tot așa voi începe, și eu, legenda mea.
A fost odată un cioban ce-și păștea oile pe dealurile ce acum sunt Dealurile Bârladului. Doinea din fluier de plângeau și pietrele la auzul cântului său. Dar când spunea una de-a noastră, moldovenească, se legau oile la dans împreună cu lupii (că doar, deh… pe vremea aia erau toți prieteni). Ciobanul trăia fericit, la stâna din vale și bucuria din casa lui era nemărginită. Barlad - Strada Regala
Într-o dimineață, când soarele încă nu începuse să se dezmeticească de după somnul din noaptea ce-a trecut, ciobanul își luă traista cu de-ale gurii și plecă cu oile la pășune. Pe la amiaz, se-așeză cu fluierul la umbra unui copac și cum cânta el, așa, îl luă somnul. În vis îi apăru o frumoasă femeie ce-i spune:
– Dragă, ciobănașule. Sunt Zâna Florilor și-s închisă de 3 căpcăuni colo sus în deal (zona care acum e Dealu Mare. n.r.) , într-o colibă veche. Salvează-mă, te rog, și-ți voi da tot ce dorești. Ia basmaua asta că, poate, ți-o fi de folos.
Ciobanul se trezește buimac și vede, în mâna sa, basmaua zânei. Poruncește câinilor să aibă grijă de oile sale și urcă dealul. Ajuns la colibă, văzu pe căpcăunul cel mai mic, cum păzea ușa. Își scoase fluierul de la brâu și-ncepu o horă moldovenească, de căpcăunul nu putu să stea jos că-i jucau picioarele singure. Așa mult a dansat căpcăunul că a cazut, jos, mort de oboseală. Ciobanul intră în colibă și văzu zâna: era atât de frumoasă că la soare te puteai uita dar la dânsa, ba! Ochii ei străluceau ca stelele; buzele-i erau ca fragii; pielea albă ca laptele și părul galben ca spicul grâului. A luat-o de mână și au fugit să nu cumva să-i prindă căpcăunii ceilalți. Cum alergau, așa, dintr-o dată se pornește un vânt năprasnic: era căpcăunul mijlociu. Pesemne găsise pe frate-său mort și alerga să se răzbune. Zâna Florilor îi spuse:
– Dragă, ciobănașule, aruncă basmaua ce ți-am dat-o!
Ciobanul aruncă basmaua și aia se transformă într-un perete mare de piatră; căpcăunul, care venea în fuga mare, se lovi atât de tare de el încât acolo îi rămaseră oasele. Nu trecu mult că se auziră niște țipete puternice și niște tunete de-ți făceau părul măciucă: era al trei-lea frate-căpcăun ce venea după ei. Ciobanul și Zâna, ajunși unde rămăseseră oile, încercau să le mâne mai în vale, să scape de mânia căpcăunului. Ajunseră la un râu și nu știau cum să facă oile să-l treacă. Ciobănașul făcu o ladă mare din răchită și urcă toate oile în ea, să le treacă râul. Râul ducea lada la vale și ciobanul tot zicea:
– Bâr ladă, bârr! Bârr ladă! Bârr ladă, bârr…
Trecură râul și Zâna, făcu ce făcu de se umflă albia râului și se revărsă de înecă pe căpcăunul cel mare. De atunci, râul se numește Râul Bârr lad care, mai târziu, s-a transformat în Râul Bârlad.
– Dragă, ciobănașule, cum aș putea să-ți mulțumesc pentru ajutorul ce mi l-ai dat? întrebă zâna.
– Vreau să te transformi într-o femeie frumoasă, harnică și deșteaptă și să fii soția mea!, spuse ciobanul.
Zâna acceptă și rămase alături de ciobănașul ei, făcându-l fericit cum știa ea mai bine. Și-au mutat stâna și au creat, împreună, târgul Bârlad.

Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus legenda mea! 🙂

Facebook Comments
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

You may also like